Prima pagina    Downloads
Librarie virtuală

Afiseaza toate produsele
Arata cosul
Cosul dvs. este gol.

Editura Alexandria a publicat primul volum al seriei Terramare (Earthsea) de Ursula K. Le Guin: Un vrăjitor din Terramare (A Wizard of Earthsea).


Cereţi cartea în librăria dvs. sau cumpăraţi-o de la noi!

Un Vrajitor din Terramare PDF Print E-mail

de Ursula K. Le Guin


Fragment din cartea tiparita (este necesar Flash)



Doar în tăcere cuvântul,
Doar din întuneric lumina,
Doar prin moarte viaţa,
Un fulger pe cerul pustiu, zborul şoimului.
Naşterea lui Ea

Un vrajitor din Terramare - Terramare

 

Unu
Războinicii din Ceaţă

Insula Gont, un munte solitar al cărui vârf se înalţă preţ de o milă peste Marea Nordestică, mereu prădată de vijelii, este un tărâm faimos din pricina Vrăjitorilor ce-l locuiesc. Erau mulţi cei din Gont care plecau din oraşele lor, înşirate de-a lungul văilor înalte şi din porturile golfurilor întunecate şi înguste, înspre oraşele Lorzilor Arhipelagului, unde le slujeau acestora drept vrăjitori sau magi. Alţii, însetaţi de aventură, pribegeau făcându-şi vrăjitoriile de pe o insulă pe alta, pe tot cuprinsul ţinutului Terramare. Cel mai de seamă dintre toţi aceştia, spun unii, şi negreşit cel mai însemnat călător, a fost cel ce se cheamă Şoimanul, care în acele vremuri deveni şi Lord al Dragonilor şi Arhimag. Faptele-i sunt lăudate în Vitejiile lui Ged, precum şi în multe alte cântece, dar povestirea noastră ne duce în vremurile dinaintea faimei sale, cu mult înainte de-ai fi cântate isprăvile.

Se născu într-un sat singuratic ce se chema Zece Arini, sus pe munte, la capătul Văii Nordice. Mai jos de sat, păşunile şi arăturile Văii se prăvălesc strat după strat până dau în mare. De-a lungul malurilor Râului Ar, se întind şi alte oraşe, dar de la sat în sus mai urcă doar pădurea, pâlc după pâlc, până la stâncile şi piscurile înzăpezite.

Numele de copil, Duny, îi fusese dat de mama sa. Doar viaţa şi numele mai apucă să i le dea, căci se stinse înainte ca mititelul să fi împlinit un an. Tatăl său, fierarul satului, era un om înnegurat şi scump la vorbă şi întrucât cei şase fraţi ai lui Duny, cu mulţi ani mai mari decât el, părăsiseră pe rând casa părintească să lucreze pământul şi să străbată mările sau să fie fierarii altor oraşe din Valea Nordică, nu mai rămăsese nimeni care să îl crească cu dragostea cuvenită. Crescu sălbatic şi îndrăzneţ ca iedera, un băiat înalt, iute, gălăgios, mândru şi grozav de neastâmpărat. Alături de ceilalţi câţiva copii din sat, păzea capre pe pajiştile abrupte de deasupra izbucurilor, iar când fu destul de puternic să poată mânui cleştii în foc, tatăl său îl puse să lucreze ca ucenic, cu preţul greu al loviturilor şi al biciului. Dar Duny nu se prea omora cu munca. Hoinărea mai tot timpul. Cerceta adâncurile pădurii, înota în văile Râului Ar, cu apele-i repezi şi reci, asemenea tuturor râurilor din Gont, ori se căţăra din stâncă în stâncă până pe vârfurile de deasupra pădurii, de unde putea zări marea, întinsul ocean nordic unde, mai încolo de Perregal, nu se mai găsea nici o insulă.

În sat trăia şi o soră a mamei sale. Făcuse pentru el ce-i fusese de trebuinţă cât era copil, dar avea şi ea treburile ei şi deîndată ce prinse a se descurca măcar niţel de unul singur, mătuşa nu-l mai sprijini. Dar într-o zi, pe când băiatul avea şapte ani, încă neştiutor în artele şi puterile care sunt în lume, o auzi pe mătuşă strigând nişte cuvinte la o capră care sărise pe acoperişul unei colibe şi nu mai voia să se dea jos. Sări însă de acolo ca arsă când aceasta-i strigă un anumit cântec. Ziua următoare, pe când păzea ca de obicei caprele lăţoase pe pajiştile din jurul Cascadei Mari, Duny le strigă cuvintele auzite în ajun, deşi habar n-avea de rostul şi înţelesul acestora:

Nof hierf malc man

Hiolc han mert han!

Deîndată ce strigă versurile caprele veniră la el. Veniră iute iute, cu toatele, fără să scoată un sunet, privindu-l din adâncul pupilei negre a ochilor gălbui.

Duny râse şi strigă din nou cuvintele care struneau caprele. Caprele veniră mai aproape, îmbulzindu-se în jurul lui. Deodată, începu să i se facă frică de coarnele lor lungi şi colţuroase, de ochii lor stranii şi de liniştea lor neobişnuită. Încercă să scape de ele şi să fugă. Caprele fugeau cu el în rând, încercuindu-l, şi astfel se năpustiră în sat, toate îngrămădite una în alta de parcă o frânghie nevăzută le-ar fi ţinut strânse laolaltă, cu băiatul, prins în mijlocul lor, plângând şi împiedicându-se mereu. Sătenii ieşiră în grabă din case, ocărând caprele şi râzând de băiat. Printre ei veni şi mătuşa lui, căreia însă nu-i prea ardea a râde. Rosti un cuvânt către capre, iar animalele începură să o ia care încotro, ca dezlegate de vrajă.

Un vrajitor din Terramare - Razboinici in ceata

― Vino cu mine ― îi spuse lui Duny.

Îl luă la ea în colibă, unde trăia singură. De obicei nu lăsa nici un copil să intre acolo, iar copiii se temeau de acel loc. Coliba era joasă şi întunecată, fără ferestre, îmbibată de mirosul ierburilor care atârnau de grinda acoperişului, puse la uscat; izmă, usturoi şi cimbru, săpunariţă, dumbravnic şi verbină, sânziene, trifoi, calapăr şi dafin. Stând lângă foc, picior peste picior, mătuşă-sa îl privea pieziş printre şuviţele încâlcite de păr negru. Îl întrebă ce le spusese caprelor şi dacă ştia ce însemnau acele cuvinte. Când îşi dădu seama că nici vorbă ca băiatul să le cunoască înţelesul şi totuşi vrăjise caprele şi le făcuse să vină la el, bătrâna înţelese că era înzestrat cu darul de a stăpâni puterile.

Ca fiu al surorii sale nu însemnase mare lucru pentru ea, dar acum îl privea cu alţi ochi. Îl lăudă şi-i spuse că l-ar putea învăţa cuvinte care i-ar plăcea şi mai mult, cum ar fi cuvântul care face melcul să iasă din cochilie, sau numele cu care cheamă şoimul din înalturi.

― Vai, da! Învaţă-mă acel nume! ― spuse el, revenindu-şi din sperietura cu caprele şi încurajat de laudele mătuşii.

Vrăjitoarea îi spuse:

― Promite-mi însă că nu vei spune niciodată acel cuvânt altor copii.

― Promit.

Zâmbi, văzând cât de neştiutor era băiatul.

― Bine, bine. Dar am să mi te leg cu promisiunea asta. Limba ta va rămâne ferecată până ţi-oi dezlega-o eu, şi chiar şi atunci, deşi vei putea vorbi, nu vei putea rosti cuvântul acela în prezenţa altora. Trebuie să păstrăm cu străşnicie secretele măiestriei noastre.

― Bine ― spuse băiatul, căci nici nu gândea să le dezvăluie secretul tovarăşilor lui de joacă. Îi plăcea să ştie şi să facă ceea ce aceştia nu ştiau ori nu puteau face.

Rămase pironit locului, în timp ce mătuşa îşi legă la spate părul nepieptănat şi-şi înnodă cordonul rochiei, aşezându-se picior peste picior şi aruncând pumni de frunze în foc până ce fumul se răspândi şi umplu întunecimea colibei. Bătrâna începu să cânte. Glasul i se schimba din când în când de la gros la subţire, de parcă un alt glas cânta prin ea, iar cântecul continuă astfel, până ce băiatul nu mai ştiu dacă era treaz sau dormea. În tot acest răstimp, câinele cel negru şi bătrân al vrăjitoarei, care nu lătra niciodată, cu ochii înroşiţi de fum, nu se dezlipi o clipă de el. Apoi vrăjitoarea îi vorbi lui Duny într-o limbă neînţeleasă şi îl puse să repete după ea anumite versuri şi cuvinte, până când incantaţia puse stăpânire pe el şi îl ţintui locului.

― Vorbeşte! ― spuse ea, pentru a încerca puterea vrăjii.

Băiatul nu putea vorbi, dar reuşea în schimb să râdă.

Atunci mătuşa se temu puţin de puterea lui, căci aceasta era printre cele mai puternice vrăji pe care ştia să le urzească. Nu încercase să-i controleze numai glasul şi tăcerea, ci totodată să şi-l lege ca slujitor în ale vrăjitoriei. Şi, măcar că vraja îl lega, el reuşise totuşi să râdă. Mătuşa nu mai zise nimic. Aruncă apă curată pe foc până ce fumul se risipi şi îi dădu băiatului să bea, iar când aerul se curăţă şi el putu vorbi din nou, îl învăţă adevăratul nume al şoimului, la care pasărea trebuia să vină negreşit.

Pentru Duny acesta fu primul pas pe calea ce avea s-o urmeze toată viaţa, calea magiei, cea care, în cele din urmă avea să-l mâne pe urmele unei umbre, peste mări şi ţări, până la malul cufundat în întuneric al regatului morţii. Dar, judecând după aceşti primi paşi, calea aleasă părea lină şi luminoasă.

Descoperi că atunci când îi chema pe numele lor adevărat, şoimii sălbatici se opreau din zbor şi-i coborau în cale, poposind pe încheietura mâinii sale cu bătăi de aripi fulgerânde, aidoma păsărilor de vânătoare ale unui prinţ. Ardea de nerăbdare să cunoască mai multe asemenea nume şi veni la mătuşa lui, implorând-o să-l înveţe numele uliului, al egretei şi al vulturului. Pentru acele cuvinte ale puterii, făcea tot ceea ce îi cerea vrăjitoarea şi învăţa de la ea tot ceea ce îi destăinuia, deşi nu toate erau uşor de priceput sau de înfăptuit. În Gont era o vorbă care spunea Slab ca magia făcută de o femeie şi o alta care zicea Viclean ca magia făcută de o femeie. Însă vrăjitoarea din Zece Arini nu era o vrăjitoare de magie neagră şi nici nu se încumeta să se joace cu Marile Arte sau să folosească Vechile Puteri. Dar pentru că era o femeie neştiutoare între oameni neştiutori, îşi folosea adesea puterile în scopuri nu tocmai înţelepte şi chiar îndoielnice. Nu ştia nimic despre Echilibrul şi Modelele pe care adevăratul vrăjitor trebuie negreşit să le stăpânească şi să le slujească şi care nu-i îngăduie să-şi folosească vrăjile decât dacă sunt cu adevărat cerute. Cunoştea câte o vrajă pentru fiece situaţie şi purta mereu talismane. Mare parte din învăţătura ei era mai degrabă nesăbuinţă şi prostie şi nu era în stare să deosebească vrăjile adevărate de cele false. Ştia multe blesteme şi era mai degrabă pricepută la aducerea bolii, decât la vindecarea ei. Ca orice vrăjitoare a satului, putea să fiarbă poţiuni de dragoste, dar mai făcea şi alte fierturi rele menite să slujească geloziei şi urii bărbaţilor. Ţinu totuşi astfel de practici tăinuite şi pe cât îi stătu în putinţă, îl învăţă pe tânărul ucenic numai vrăjile bune.

La început, copil fiind, din secretele magiei, cel mai mult îi plăcură cunoaşterea şi puterea pe care o dobândi asupra păsărilor şi fiarelor. Şi, într-adevăr, această plăcere avea să-l însoţească toată viaţa. Văzându-l adesea pe păşunile înalte cu câte o pasăre de pradă rotindu-i-se în jur, ceilalţi copii îl numiră Şoimanul, şi acesta îi rămase numele ce avea să-l folosească mai târziu ca vrăjitor, atunci când numele lui adevărat nu putea fi ştiut.

Pentru că vrăjitoarea nu mai contenea să-i vorbească despre gloria, bogăţiile şi marile puteri pe care un vrăjitor le putea dobândi asupra oamenilor, se apucă să pătrundă tainele unei învăţături mai trebuincioase. Se dovedi a fi foarte iscusit în acestea. Vrăjitoarea îl lăuda, însă copiii satului începură să se teamă de el. El însuşi începuse să creadă că în curând va ajunge cineva de seamă printre oameni. Continuă aşadar să adune cuvânt de cuvânt şi vrajă de vrajă, alături de vrăjitoare, iar, până la vârsta de doisprezece ani învăţase deja mare parte din tot ce ştia bătrâna. Nu era mult, dar îndeajuns pentru cât ar fi putut şti vrăjitoarea unui mic sat şi mai mult decât îndeajuns pentru un băiat de doisprezece ani. Îl învăţă toate cunoştinţele ei despre ierburi şi vindecare şi tot ceea ce ştia despre vrăjile de găsire, legare, dezlegare, eliberare şi descoperire. Mai mult, îi dezvălui tot ce ştia din poveştile cântăreţilor şi din marile istorii de Vitejie, pe care i le mai cântase şi altă dată, împreună cu toate cuvintele Glăsuirii Adevărate, învăţate la rândul său de la maestrul ei vrăjitor. Iar de la cei ce stăpânesc vremea şi de la jonglerii rătăcitori care călătoresc din oraş în oraş de-a lungul Văii Nordice înspre Pădurea Estică, deprinse diverse trucuri şi giumbuşlucuri, vrăji ale Iluziei. Cu una dintre aceste vrăji uşoare făcu pentru prima oară dovada marii puteri ce-i fusese dată.


În acele timpuri, Imperiul Kargad era unul puternic. Măreţe erau cele patru ţinuturi care se întindeau de la Capătul Nordic până la cel Estic: Karego-At, Atuan, Hur-at-Hur, Atnini. Limba vorbită acolo nu se asemăna cu nici una din Arhipelag sau din celelalte ţinuturi. Locuitorii acestor meleaguri, cu pielea albă, cu părul galben, erau un neam barbar foarte temut, ce se bucura la vederea sângelui şi de mirosul oraşelor în flăcări.

Cu un an în urmă atacaseră năvalnic ţinuturile Torikle şi puternica insulă Torheven, venind în flote de corăbii cu pânzele roşii. Se auzi de toate acestea şi în Gont, dar Stăpânii Gontului erau mult prea ocupaţi cu prădările şi cuceririle lor ca să mai plece urechea la nenorocirile altor ţinuturi. Apoi Spevy căzu în mâna kargilor şi fu prădată şi abandonată, oamenii fură luaţi ca sclavi, aşa încât a rămas până azi o insulă în ruină. Însetaţi de cuceriri, kargii navigară până aproape de Gont într-un iureş de treizeci de corăbii lungi, către Portul de Est. Se luptară pentru acel oraş, îl cuceriră, îl arseră până în temelii. Corăbiile le rămaseră la gura râului Ar, bine păzite de unii, în timp ce restul avansau pe Vale, distrugând şi prădând, măcelărind animale şi oameni. Pe măsură ce înaintau, se împărţiră în bande, fiecare dintre acestea jefuind după bunul său plac. Cei ce reuşiră să scape le dădură de veste locuitorilor din satele de mai sus. În curând locuitorii din Zece Arini văzură cum fumul întuneca cerul dinspre Est, iar în acea noapte, celor ce se urcară pe Cascada Mare li se aşternu dinaintea privirilor Valea, fumegândă şi brăzdată de dâre roşii de foc. Câmpurile pregătite de recoltă fuseseră incendiate, livezile arse, iar fructele frigeau pe ramurile arzânde, pe când clădirile şi fermele mocneau în ruină.

Câţiva dintre săteni scăpară prin vâlcele şi se ascunseră în pădure. Unii se pregătiră să se lupte pentru vieţile lor, iar alţii nu făcură nici una nici alta, stând cu mâinile în sân, văicărindu-se. Vrăjitoarea fu una dintre cei care fugiră. Se ascunse de una singură într-o peşteră în vârful Râpei Kapperding şi pecetlui gura peşterii cu vrăji. Tatăl lui Duny, fierarul, fu unul dintre cei care rămaseră, căci nu voi să îşi abandoneze topitorul şi fierăria în care lucrase timp de cincizeci de ani. Toată noaptea aceea roboti, turnând tot metalul pe care îl avea la îndemână în vârfuri de suliţe, lucrând cot la cot cu ceilalţi care le legau mai apoi de mânere de sape şi greble, căci nu era timp îndeajuns să le făurească tijele şi să le îmbine cum trebuia. Până atunci nu fuseseră alte arme în sat, în afară de arcuri de vânătoare şi cuţite cu lama scurtă, pentru că muntenii din Gont nu erau războinici din fire. Nu li se dusese faima datorită războinicilor lor, ci din pricina hoţilor de capre, a piraţilor apelor şi a vrăjitorilor.

O dată cu răsăritul soarelui pe culmile insulei se aşternu o ceaţă albă şi deasă, ca în multe alte dimineţi de toamnă. Printre colibele şi casele de pe uliţa şerpuitoare din Zece Arini, sătenii aşteptau în deplină tăcere cu arcurile de vânătoare şi suliţele nou făurite pregătite, neştiind dacă kargii erau departe sau aproape. Cu toţii scrutau ceaţa care ascundea de ochii lor forme, distanţe şi pericole.

Alături de ei era şi Duny. Lucrase toată noaptea la foalele fierăriei, suflecând şi trăgând cele două mânere lungi din piele de capră care hrăneau focul cu aer. Acum braţele îl dureau şi îi tremurau atât de tare din pricina trudei din ajun încât nici nu putea ţine în mâini suliţa pe care şi-o alesese. Nu se simţea în stare să lupte şi nu vedea cum ar fi putut acum să le mai fie de vreun folos sătenilor, sau măcar lui însuşi. Îl durea inima la gândul că ar putea să moară, străpuns de vreo lance a kargilor, căci nu era decât un copil şi că va trebui să păşească în tărâmul întunecat fără să-şi fi ştiut vreodată propriul nume, numele lui adevărat de bărbat. Îşi privi braţele slabe, umezite de ceaţa rece şi se înverşună din cauza slăbiciunii sale, căci îşi cunoştea adevărata puterea. Puterea era în el, numai de-ar şti s-o folosească! Căută printre toate vrăjile pe care le cunoştea, ceva care le-ar fi putut da vreun avantaj lui şi celor ce-l însoţeau, sau cel puţin o şansă. Doar că, numai simpla nevoie nu era îndeajuns ca să poată elibera puterea. Trebuia să existe şi cunoaşterea.

Ceaţa se subţia acum sub căldura soarelui care strălucea nestingherit pe coastă, luminând cerul. Pe măsură ce ceaţa se mişca şi se desprindea în bucăţi mari şi în mănunchiuri de fum, sătenii zăriră o bandă de războinici urcând muntele. Erau armaţi cu coifuri de bronz, jambiere, platoşe din piele groasă şi scuturi din lemn şi bronz. Aveau săbii şi lănci lungi, cum purtau kargii. Unduindu-se de-a lungul malului abrupt al Arului, veneau împănaţi într-un singur şir, zgomotos şi răzleţ, îndeajuns de aproape încât să li se distingă feţele albe şi să li se desluşească cuvintele pe care şi le strigau unii altora, în limba lor ciudată. Această bandă din hoarda de invadatori număra în jur de o sută de bărbaţi, ceea ce nu însemna prea mult. În schimb, în sat nu rămăseseră decât optsprezece bărbaţi şi băieţi.

Acum sosi timpul ca Nevoia să cheme Cunoaşterea. Şi iată că Duny, văzând ceaţa risipită şi subţiată de vânt din drumul kargilor, găsi o vrajă care i-ar fi putut servi. Un bătrân stăpânitor al vremii din Vale, ce căutase să-l facă ucenicul său, îl învăţase mai multe vrăji. Unul dintre aceste trucuri se chema ţesutul ceţei, o vrajă de legare, care adună aburii laolaltă în acelaşi loc, pentru un timp scurt. Cu ajutorul acesteia, cel priceput într-ale Iluziei îi poate da ceţii forme aidoma fantomelor, care durează puţin şi apoi dispar. Băiatul nu avea încă această deprindere, dar nu se dădu bătut cu una cu două. Avea puterea de a întoarce vraja cum i-ar fi fost mai de folos. Cu voce tare, înşiră iute numele locurilor şi hotarelor satului, după care rosti incantaţia care ţese ceaţa, strecurând printre cuvintele acesteia şi cuvintele unei vrăji de ascundere. Strigă apoi cuvântul care înnoda vraja.

Chiar atunci, tatăl său, venind din spatele băiatului, îl lovi cu putere în moalele capului, punându-l la pământ într-o clipită.

― Linişte, nebunule! Tacă-ţi gura aia mare şi ascunde-te dacă nu eşti în stare să lupţi!

Duny se ridică în picioare. Îi putea auzi acum pe kargi la marginea satului. Ajunseseră deja la marea tisă de lângă curtea tăbăcarului. Vocile, zăngănitul hamurilor şi al braţelor li se desluşeau clar, dar rămâneau nevăzuţi. Ceaţa se adunase şi se îngroşase în tot satul, făcând lumina cenuşie, împânzind împrejurimile, încât de-abia îşi mai puteau desluşi propriile mâini.

― Ne-am ascuns ― spuse cu greu Duny, căci îl durea capul de la lovitura tatălui său, iar alăturarea dublei incantaţii îl storsese de puteri.

― Voi menţine ceaţa asta cât pot de mult! Adună-i şi pe ceilalţi şi du-i la Cascada Mare.

Încremenit de mirare, fierarul îşi privi fiul care părea un duh în acea ceaţă jilavă şi nefirească. Îi luă o clipă bună să înţeleagă ce vroia să spună Duny, dar când înţelese, fugi îndată, fără zgomot, având în minte fiecare gard şi colţ al satului, pentru a-i găsi pe ceilalţi şi a le zice ce au de făcut. Acum, prin ceaţa cenuşie se iţi o dâră roşie, căci kargii dăduseră foc acoperişului de paie al unei case. Totuşi, nu urcaseră încă până-n sat, ci aşteptau la hotarul de jos să se ridice ceaţa şi să le dezvăluie ce aveau de jefuit şi de prădat.

<Previous   Next>