Prima pagina    Downloads
Librarie virtuală

Afiseaza toate produsele
Arata cosul
Cosul dvs. este gol.

Editura Alexandria a publicat primul volum al seriei Terramare (Earthsea) de Ursula K. Le Guin: Un vrăjitor din Terramare (A Wizard of Earthsea).


Cereţi cartea în librăria dvs. sau cumpăraţi-o de la noi!

Mormintele din Atuan PDF Print E-mail

de Ursula K. Le Guin


Editura Alexandria a publicat volumul al doilea al seriei Terramare (Earthsea): Mormintele din Atuan (Tombs of Atuan) de Ursula K. Le Guin.

În premieră, vă oferim mai jos un fragment din carte:



La ultima cotitură a coridorului, se opri. Apoi făcu foarte lent ultimul pas şi văzu.

Văzu ceea ce nu mai văzuse niciodată, deşi trăise o sută de vieţi: marea peşteră boltită de sub Lespezi, ce nu fusese săpată de mâna omului, ci de puterile Pământului. Era bătută în cristale şi ornamente cu vârfuri şi filigrane de calcar alb, în care lucraseră apele subpământene, încă din timpurile Eonilor. Era imensă, cu acoperişul şi pereţii strălucitori, scânteietoare, delicată, încâlcită, un palat de diamante, o casă de ametist şi cristal, de unde străvechiul întuneric fusese alungat cu glorie.

Prolog

― Vino acasă, Tenar! Vino acasă!

În valea adâncă, la asfinţit, merii dădeau să înflorească. Ici colo, printre crengile umbrite, se deschisese, înainte să-i vină timpul, câte o floare albă sau rozalie şi se ridica precum o stea ce abia pâlpâie. Printre straturile livezii, în iarba nouă, deasă şi umedă, fetiţa fugea de dragul de a fugi. Auzindu-se strigată, nu veni deîndată, ci se învârti îndelung înainte de a-şi întoarce chipul spre casă. Mama, aşteptând în pragul colibei, cu lumina focului în spate, privi mica făptură ce fugea şi plutea ca un puf de scaiete suflat peste iarba de sub copaci, acoperită treptat de întuneric.

Lângă un colţ al colibei, curăţând pământul închegat de pe o săpăligă, tatăl zise:

― De ce laşi gândul la copil să-ţi îngreuneze sufletul? Luna viitoare vor veni s-o ia. De tot. Mai bine o îngropi în minte şi termini cu ea. La ce bun să te agăţi de cea pe care îţi este dat s-o pierzi? Nu ne e de nici un folos. Măcar de ne-ar plăti pentru ea când or veni s-o ia şi tot ne-am alege cu ceva, dar n-o să ne dea nimic. Or s-o ia şi cu asta se va-ncheia povestea...

Mama nu spuse nimic, privind la copila care se oprise să se uite în sus printre copaci. Peste dealurile înalte, deasupra livezilor, luceafărul străluci pătrunzător.

― Nu este a noastră, nu a mai fost a noastră de când au venit aici şi au spus că ea trebuie să fie Preoteasă la Morminte. De ce nu vrei să înţelegi? Vocea bărbatului era încărcată de nemulţumire şi amărăciune.

― Mai ai alţi patru copii. Ceilalţi or să rămână aici, doar aceasta nu. Aşa că nu ţi-o pune la inimă. Las-o să plece!

― Când va veni vremea, spuse femeia, o voi lăsa să plece.

Se aplecă să-ntimpine copila ce se apropia fugind, mărunţică, desculţă, cu picioruşele albe pe pământul noroios şi o ridică-n braţe. Când se întoarse să intre în colibă, se aplecă şi-i sărută creştetul. Părul fetei era negru. Părul său, însă, la pâlpâirea focului din vatră, era bălai.

Bărbatul rămase afară, desculţ şi el, cu picioarele reci pe pământ, cu cerul limpede de primăvară întunecându-i-se deasupra creştetului. În lumina asfinţitului, chipu-i era plin de durere, o durere surdă, grea şi mânioasă pentru care n-ar fi găsit niciodată cuvintele potrivite. Într-un sfârşit, ridică din umeri şi-şi urmă nevasta în încăperea luminată de foc, ce răsuna de vocile copiilor.

Capitolul 1
Cea Devorată

Un corn răsună ascuţit o singură dată, apoi sunetul pieri. Tăcerea ce urmă fu ruptă doar de vuitul unei mulţimi de paşi al căror ritm era ţinut de o tobă ce bătea încet, ca bătăile inimii. Prin crăpăturile acoperişului Sălii Tronului, printre golurile dintre coloane unde o întreagă bucată din zidărie şi ţiglă se prăbuşiseră, lumina soarelui strălucea pieziş şi întrerupt. Trecuse o oră de la răsăritul soarelui. Aerul era neclintit şi rece. Se auzea doar foşnetul frunzelor moarte ale ierburilor ce se strânseră printre plăcile de marmură din pardoseală foşneau. Aveau contururile de chiciură, şi se prindeau în robele lungi şi negre ale proteselor.

Veneau, câte patru, de-a lungul coridorului larg, printre rândurile duble de coloane. Toba bătea monoton. Nici o voce nu grăia, nici o privire nu urmărea. Torţelele purtate de fetele înveşmântate în negru ardeau roşiatice în lumina soarelui, înteţindu-se în crepuscul. Afară, pe treptele Sălii Tronului, şedeau bărbaţii: paznici, trompetişti, toboşari. Doar femeile intrară pe uşile mari, îmbrăcate în negru, cu glugi pe cap, păşind încet, câte patru, înspre tronul gol.

Mai apărură alte două femei, înalte şi sumbre în negrul veşmintelor lor. Una dintre ele era slabă şi ţeapănă, iar cealaltă greoaie, legănându-se la fiecare pas. Între ele mergea o copilă de vreo şase anişori. Purta o rochie albă, dreaptă. Capul, braţele şi picioarele îi erau goale şi era desculţă. Părea nespus de mică. La capătul treptelor ce duceau la tron, unde ceilalţi aşteptau acum în şirurile întunecate, cele două femei se opriră. Împinseră copila puţin înainte.

De pe platforma sa înaltă, tronul părea drapat de fiecare parte cu pânze imense de negură ce se revărsau din întunecimea acoperişului, iar de erau într-adevăr draperii sau doar umbre mai dense, ochiul nu putea distinge clar. Şi tronul era tot negru, cu o strălucire mohorâtă de pietre preţioase sau aur pe braţe şi pe spătar. Era uriaş. De-ar fi şezut în el, orice om ar fi părut un pitic. Nu era de dimensiuni omeneşti. Era gol. Pe el nu stăteau decât umbre.

Doar copila urcă patru din cele şapte trepte de marmură înţesată de vinişoare roşii. Erau atât de late şi înalte încât trebui să pună amândouă picoarele pe câte o treaptă, înainte să încerce s-o urce pe următoarea. Pe treapta din mijloc, chiar în faţa tronului, se înălţa un bloc de lemn mare şi neşlefuit, scobit la vârf. Copila îngenunche şi-şi potrivi capul în scobitură, întorcându-l puţin într-o parte. Rămase acolo, în genunchi.

Deodată, o siluetă într-o rochie de lână albă, încinsă cu un brâu, se arătă dintre umbre, din dreapta tronului şi ţâşni în jos pe scări, spre copilă. Faţa-i era mascată în alb. Avea o sabie de oţel şlefuit, lungă de cinci picioare. Fără vreun cuvânt sau preget, roti spada ce o ţinea cu ambele mâini, deaspura gâtului fetei. Toba îşi încetă bătaia.

Flutură cât de sus putu lama şi-şi găsi echilibrul, când o altă siluetă în negru, ţâşni din partea stângă a tronului, sări pe scări în jos şi opri braţele sacrificatorului cu braţele-i mult mai subţiri. Lama ascuţită a sabiei luci în plin văzduh. Se legănară aşa pentru o clipă, ca doi dansatori, silueta albă şi cea neagră, amândouă lipsite de chip, peste copila nemişcată, cu gâtul alb dezgolit de părul negru ce-i cădea în lături.

În tăcere, fiecare sări în lăuri şi apoi din nou în sus pe scări, dispărând în întunericul din spatele tronului uriaş. O preoteasă înaintă şi turnă pe scări dintr-un vas, lângă copila îngenuncheată, un fel de lichid. Pata lăsată era neagră în întunecimea sălii.

<Previous