Prima pagina    Downloads
Librarie virtuală

Afiseaza toate produsele
Arata cosul
Cosul dvs. este gol.

Editura Alexandria a publicat primul volum al seriei Terramare (Earthsea) de Ursula K. Le Guin: Un vrăjitor din Terramare (A Wizard of Earthsea).


Cereţi cartea în librăria dvs. sau cumpăraţi-o de la noi!

Cel mai indepartat tarm PDF Print E-mail

de Ursula K. Le Guin


Al treilea volum al seriei Terramare (Earthsea): Cel mai Óndepărtat țărm (The Farthest Shore) a fost publicat.

Vă oferim mai jos un fragment din carte:





Copiii din Marea Largă

Către mijlocul acelei zile Șoimanul începu să se miște și ceru apă. După ce bău întrebă:

— Încotro ne-ndreptăm?

Vela era întinsă deasupra lui și barca se cufunda ca o rândunică în valurile lungi.

— Înspre vest și aproape nord.

— Mi-e frig — zise Șoimanul. Soarele dogorea, umplând barca cu căldură.

Arren nu spuse nimic.

— Încearcă să o ții către vest. Wellogy, la vest de Obehol. Acostează acolo. Avem nevoie de apă.

Băiatul privi înainte, peste marea goală.

— Ce se întâmplă, Arren?

Nu spuse nimic.

Șoimanul încercă să se ridice și nereușind, încercă să apuce toiagul care stătea lângă cutia cu unelte. Dar era departe de el și, când încercă să vorbească din nou, cuvintele i se opriră pe buzele uscate. Sângele-i țâșni iar sub bandajul îmbibat și încrustat, lăsând un fir purpuriu ca de păianjen pe pielea închisă de pe pieptul său. Trase brusc aer în piept și-și închise ochii.

Arren îl privi, fără să simtă ceva și nu stărui cu privirea. Merse în față și-și reluă poziția ghemuită de la proră, privind ațintit înainte. Avea gura foarte uscată. Vântul de est care bătea acum constant pe marea largă era uscat ca un vânt din deșert. Nu mai erau decât două sau trei căni de apă în butoiul lor, dar în mintea lui Arren acestea erau pentru Șoiman și nu pentru el. Nici nu se gândise să bea din apa aceea. Întinsese undițe, căci învățase de când plecaseră din Lorbanery că peștele crud ține și de sete și de foame, dar nu reușise niciodată să prindă ceva cu ele. Nu conta. Barca se mișca pe deșertul de apă. Soarele se mișca încet peste barcă, de la est înspre vest, câștigând până la urmă cursa pe toată întinderea cerurilor.

O dată i se păru că vede o culme albastră la sud care-ar fi putut fi pământ sau un nor. De câteva ore, barca plutise oarecum vest-nord-vest timp de câteva ore. Nu încercă să schimbe ruta și să întoarcă, ci o lăsă să înainteze liberă. Pământul acela ar fi putut să fie real sau să nu fie, nu conta. Pentru el toată gloria vastă și aprigă a vântului, a luminii și a oceanului era palidă și falsă.

Se lăsă întunericul, apoi veni iar lumina, apoi iar întunericul, apoi lumina, ca bătăi de tobă pe pânza strâns întinsă a cerului.

Își lăsă mâna în apă pe-o parte a bărcii. Pentru o clipă își văzu clar mâna de un verde pal sub apa vie. Se aplecă și supse umezeala de pe degete. Apa era amară și-i ardea dureros buzele, dar o mai făcu o dată. Apoi i se făcu rău și se aplecă să vomite, dar nu simți decât puțină fiere arzându-i gâtlejul. Nu mai avea apă să-i dea Șoimanului și-i era teamă să se apropie de el. Zăcea pe jos, tremurând în ciuda căldurii. Totul era liniștit, uscat și strălucitor, îngrozitor de strălucitor. Își feri ochii de lumină.


Stăteau în barcă alături de ei, trei bărbați subțiri ca trestia și costelivi, cu ochii mari, ca niște bâtlani sau cocori întunecați și stranii. Aveau vocile subțiri, ca ale păsărilor. Nu-i înțelegea. Unul dintre ei îngenunche deasupra sa cu o bășică închisă la culoare pe braț și o înclină în gura lui Arren. Era apă. Băiatul bău cu nesaț, se înecă, bău iar până goli bășica. Apoi se uită în jur și se chinui să se ridice în picioare, repetând, Unde e? Unde e?, căci alături de el, în Orizont, nu erau decât cei trei bărbați stranii și slabi.

Îl priveau și nu-l înțelegeau.

— Celălalt — croncăni, cu gâtlejul uscat și buzele înțepenite și crăpate, incapabile să formeze cuvintele — prietenul meu...

Unul dintre ei îi înțelese frământarea dacă nu cuvintele, și punându-i mâna ușoară pe braț, arătă cu cealaltă:

— Acolo — spuse liniștitor.

Arren privi într-acolo. Și văzu, înaintea bărcii și la nord de ea, o mulțime de plute, unele adunate aproape una de alta și altele răsfirate pe mare. Pluteau ca frunzele de toamnă căzute pe un lac. Joase, în mijlocul fiecăreia erau ridicate una sau două colibe ori adăposturi, iar altele aveau înălțate catarge. Pluteau ca frunzele, ridicându-se și coborând foarte ușor când marile valuri ale oceanului vestic treceau pe sub ele. Culoarele de apă dintre ele luceau ca argintul, iar peste ele tronau nori de ploaie imenși, violeți și aurii, întunecând asfințitul.

— Acolo — spuse bărbatul, arătând către o plută mare lângă Orizont.

— E viu?

Îl priviră cu toții și înțeleseră în sfârșit.

— Viu, este viu.

La auzul acestor cuvinte, Arren începu să plângă, suspinând fără lacrimi și unul dintre ei îl apucă de încheietură cu o mână fermă și subțire, îl trase afară din Orizont și-l aduse pe o plută de care fusese legată barca lor. Pluta era atât de mare și stabilă încât nici măcar nu se înclină în apă când pășiră pe ea. Bărbatul îl conduse pe Arren pe ea, iar un altul întinse o cange grea cu un dinte de balenă curbat în vârf și trase către ei o plută din apropiere, până când putură să pășească peste distanța dintre ele. Îl duse pe Arren la un adăpost sau cabină, deschisă pe o parte și închisă cu paravane țesute pe celelalte trei.

— Întinde-te — îi spuse, și mai mult Arren nu mai știu.

Stătea întins pe spate și se uita în sus la un acoperiș aspru și verde, presărat cu puncte mici de lumină. Avea impresia că era în livezile de mere din Semermine, unde prinții din Enlad își petreceau verile, pe dealurile din spatele Berilei. I se părea că stă întins în iarba înaltă din Semermine, privind lumina soarelui printre crengile cu mere.

După un timp auzi apa pleznind și lovind în golurile de sub plută și vocile subțiri ale plutașilor vorbind într-un fel de hardică pe care o vorbeau cu toții în Arhipelag, dar mult schimbată în sunete și cadențe, astfel încât se înțelegea greu. Știu atunci că se afla dincolo de Arhipelag, dincolo de Capăt și de toate insulele, pierdut în marea largă. Dar, totuși, nu se simțea tulburat, întins confortabil de parcă ar fi stat în iarba livezilor de acasă.

După o vreme se gândi că ar trebui să se ridice și, ridicându-se, văzu că avea corpul foarte slăbit și ars de soare, iar picioarele-i erau nesigure, dar se putea încă sprijini pe ele. Dădu la o parte perdeaua din care erau făcuți pereții adăpostului și ieși la lumina după-amiezii. Plouase în timp ce dormise. Lemnul din care era făcută pluta, gros și neted, din bușteni pătrați, se îmbina bine și era călăfătuit, închis la culoare datorită umezelii, iar părul oamenilor slabi și îmbrăcați doar pe jumătate era negru și ud de la ploaie. Dar cerul era pe jumătate curat înspre vest, acolo unde stăruia soarele și norii călătoreau acum departe spre nord-est în grămezi de argint.

Unul dintre bărbați se apropie cu grijă de Arren, oprindu-se la câțiva pași de el. Era zvelt și mic de statură, nu mai înalt decât un băiat de doisprezece ani. Avea ochii alungiți, mari și înnegurați. Purta o suliță cu vârful ascuțit de fildeș. Arren îi spuse:

— Îți datorez viața mea, ție și oamenilor tăi.

Omul încuviință din cap.

— Poți să mă duci la tovarășul meu?

Întorcându-se, plutașul își ridică vocea într-un strigăt ascuțit și sfredelitor, ca țipătul unui pescăruș. Apoi se așeză pe vine, ca și când ar fi așteptat, iar Arren făcu la fel.

Plutele aveau catarge, deși talpa de catarg a plutei pe care stăteau nu era fixată. Pe acestea puteau fi ridicate vele, mici față de lățimea bărcii. Velele erau dintr-un material maroniu, nu de pânză sau de in, ci dintr-un material fibros care arăta de parcă n-ar fi fost țesut ci bătut, așa cum se face postavul. Cam la un sfert de milă depărtare, vela maronie de pe parâma uneia din plute fu coborâtă și pluta-și croi încet drum, proptindu-se și prinzându-se cu cangea de plutele din cale, până se opri alături de cea pe care era Arren. Când mai erau doar câțiva pași între ele, cel de lângă Arren se ridică și sări cu ușurință pe cealaltă. Arren făcu la fel și ateriză ciudat în mâini și picioare. Nu mai avea avânt în genunchi. Se ridică și văzu că omulețul se uita la el, nu amuzat, ci aprobator. Calmul lui Arren îi câștigase evident respectul.

Această plută era mai mare și mai deasupra apei decât oricare alta, făcută din bușteni lungi de patruzeci de picioare și lați de patru sau cinci picioare, înnegriți și neteziți de uzură și de vreme. Statui de lemn sculptate ciudat stăteau în jurul celor câteva adăposturi sau îngrădituri și în fiecare dintre cele patru colțuri era înălțat câte un stâlp înalt pe care se adunaseră smocuri de pene. Cel care-l îndrumase îl duse la cel mai mic dintre adăposturi și acolo-l văzu pe Șoiman dormind.

Arren se așeză înăuntru în adăpost. Bărbatul se întoarse la cealaltă plută și nimeni nu veni să-l deranjeze. Cam după o oră, o femeie îi aduse de mâncare, un fel de tocană de pește rece cu bucăți de ceva transparent în ea, sărată, dar gustoasă și o cană mică de apă stătută, cu gust picant de la calafatul butoiului. Își dădu seama, din modul cum îi dădu apa că-i dădea o comoară, ceva ce trebuia onorat. O bău respectuos și nu mai ceru alta, deși ar fi băut încă de zece ori pe atât.

Umărul Șoimanului fusese bandajat cu pricepere. Dormea adânc și ușor. Când se trezi, avea ochii limpezi. Se uită la Arren și zâmbi, cu zâmbetul duios și vesel ce părea mereu surprinzător pe chipul său aspru. Lui Arren îi veni din nou să plângă. Își puse mâna pe mâna Șoimanului și nu spuse nimic.

Unul dintre plutași se apropie și se lăsă pe vine, la umbra adăpostului mare din apropiere. Părea să fie un fel de templu, cu un model pătrat foarte complex deasupra intrării și cu proptelele ușii făcute din bușteni sculptați în formă de balene cenușii scufundându-se. Acest bărbat era scund și slab ca și ceilalți, cu corp de băiat, dar trăsăturile feței îi erau puternice și însemnate de trecerea anilor. Nu purta decât o pânză în jurul mijlocului, dar demnitatea îl înveșmânta din plin.

— Trebuie să doarmă — spuse el, iar Arren îl lăsă pe Șoiman și veni la el.

— Tu ești căpetenia acestor oameni — zise Arren, recunoscând un prinț când îl vedea.

— Așa e — spuse omul, încuviințând scurt din cap.

Arren stătea înaintea lui, drept și nemișcat. Acum ochii întunecați ai omului îi întâlniră scurt pe ai săi.

— Și tu ești o căpetenie — observă el.

— Așa e — răspunse Arren. I-ar fi plăcut mult să știe cum își dăduse plutașul seama, dar rămase nepăsător. — Dar îmi servesc stăpânul de acolo.

Căpetenia plutașilor spuse ceva ce Arren nu înțelese deloc. Anumite cuvinte se schimbau prea mult ca să le poată recunoaște sau erau unele nume pe care nu le știa. Apoi spuse:

— De ce ați venit la Balatran?

— Am venit într-o căutare...

Dar Arren nu știa cât să spună sau ce să spună. Tot ce se întâmplase și motivul căutării lor i se părea că se petrecuseră cu mult timp în urmă și îi era confuz în minte. Într-un sfârșit spuse:

— Am ajuns la Obehol. Ne-au atacat când am tras la țărm. Domnul meu a fost rănit.

— Iar tu?

— Eu nu am fost — zise Arren – și stăpânirea de sine pe care o învățase în copilăria sa la curte îi fură de folos. — Dar a fost, a fost ceva ca o nebunie. Unul care a fost cu noi s-a înecat. A fost un fel de teamă... — Se opri și rămase tăcut.

Căpetenia îl privi cu ochi negri și opaci. Într-un sfârșit spuse:

— Atunci ați ajuns aici din întâmplare.

— Da. Ne aflăm încă în Capătul Sudic?

— În Capăt? Nu. Insulele... — căpetenia își mișcă spatele zvelt, desenă cu mâna neagră un arc, nu mai mult de un sfert de busolă, de la nord la est. — Insulele sunt acolo — spuse el. — Toate insulele.

Apoi, arătând înaintea lor către mare, acolo unde se lăsa înserarea, de la nord-vest la sud, spuse:

— Marea.

— Din ce ținut ești, domnule?

— Din nici unul. Noi suntem Copiii din Marea Largă.

Arren îi privi chipul pătrunzător. Privi în jur la pluta aceea mare, cu templul și idolii săi înalți, fiecare sculptat dintr-un singur copac, cu zeități mari care erau un amestec de corpuri de delfini, pești, oameni și păsări de mare. Se uită la oamenii ocupați cu munca lor, cu țesutul, cioplitul, pescuitul, gătitul pe platformele ridicate, îngrijind copiii, apoi la celelalte plute, cel puțin șaptezeci, împrăștiate peste apă într-un cerc mare, poate și de o milă împrejur. Era un oraș: fumul se ridica în fire subțiri din casele depărtate, cu vocile copiilor înălțându-se pe adierile vântului. Era un oraș, iar sub podelele sale era abisul.

— Nu acostați niciodată? — întrebă încet băiatul.

— O dată în fiecare an. Mergem la Duna cea Lungă. Acolo tăiem lemne și reparăm plutele. Asta facem toamna, apoi urmăm balenele cenușii înspre nord. Iarna ne despărțim, fiecare plută de una singură. Primăvara ne reîntâlnim la Balatran. Atunci mergem de pe o plută pe alta, se leagă cununii și se ține Dansul cel Lung. Acestea sunt Căile din Balatran. De aici marii curenți ne duc către sud. Vara plutim spre sud pe marele curent până le vedem pe Cele Mărețe, balenele cenușii, întorcându-se la nord. Apoi ne ținem după ele, întorcându-ne, în sfârșit, la plajele din Emah, pe Duna ce Lungă, pentru o vreme scurtă.

— Este minunat, domnul meu — spuse Arren. — N-am auzit niciodată de un neam ca al vostru. Casa mea este foarte departe de aici. Dar și acolo, pe insula Enlad, sărbătorim Dansul cel Lung în seara solstițiului de vară.

— Bateți pământul cu picioarele și-l faceți sigur — spuse căpetenia sec. — Noi dansăm pe marea adâncă.

După un timp întrebă:

— Cum se numește domnul tău?

— Șoimanul — îi răspunse Arren.

Căpetenia repetă silabele care clar nu aveau nici un înțeles pentru el. Iar asta, mai mult decât orice alt lucru, îl făcu pe Arren să înțeleagă că povestea era adevărată, iar acești oameni trăiau pe mare an după an, în marea largă dincolo de orice bucată de uscat sau urmă de pământ, dincolo de zborul păsărilor de uscat, în afara celor știute de oameni.

— Avea moarte în el — spuse căpetenia. — Trebuie să doarmă. Întoarce-te la pluta lui Stea. Voi trimite după tine.

Se ridică în picioare. Deși perfect sigur de el însuși, nu prea știa ce anume era Arren, dacă să se poarte cu el ca și cu un egal sau ca și cu un simplu băiat. În această situație, Arren preferă ultima variantă și acceptă să plece, dar acum avea o problemă la rândul său pentru că plutele se depărtaseră din nou și o sută de iarzi de apă mătăsoasă susurau între ele.

Căpetenia Copiilor din Marea Largă îi mai spuse o dată, scurt:

— Înoată.

Arren se lăsă gingaș în apă. Răcoarea apei era plăcută pe pielea sa arsă de soare. Înotă până la cealaltă plută și se urcă târâș pe ea. Un grup de vreo cinci sau șase copii îl urmăreau cu interes vădit. O fetiță foarte mică spuse:

— Înoți ca un pește în cârlig.

— Dar cum ar trebui să înot? — întrebă Arren puțin jignit, dar politicos.

Într-adevăr n-ar fi putut să fie necuviincios cu o ființă atât de mică. Arăta ca o statuetă lustruită din lemn de mahon, fragilă, desăvârșită.

— Uite așa — țipă ea și se scufundă ca o focă în strălucirea orbitoare a tulburării de ape. Doar după mult timp și la o distanță de necrezut o auzi țipând ascuțit și-i văzu capul negru și umed deasupra apei.

— Haide — zise un băiat care era cam de vârsta lui Arren, deși nu arăta de mai mult de doisprezece ani la statură și după forma corpului. Un băiat cu chipul grav, cu un crab albastru tatuat pe tot spatele. Se scufundă și se scufundară toți, chiar și cea mică de trei ani. Așa că Arren se văzu nevoit să facă la fel și încercă să nu stropească.

— Ca un țipar — zise băiatul, venind aproape de umărul lui.

— Ca un delfin — spuse o fată drăguță cu zâmbet frumos și dispăru în adâncuri.

— Ca mine — chițăi fetița de trei ani, plutind ca o sticlă.


În seara aceea până târziu și a doua zi, lungă, aurie, și în zilele ce urmară, Arren înotă, vorbi și lucră cu tinerii de pe pluta lui Stea. Iar din toate întâmplările călătoriei sale din dimineața echinocțiului, când el și Șoimanul plecară de la Roke, aceasta i se păru într-un fel cea mai ciudată, căci nu avea nimic de-a face cu ceea ce văzuse în toate călătoriile din viața sa; și încă mai puțin cu ce urma să vină. Noaptea, când se întindea să doarmă sub stele, printre ceilalți, gândea: e ca și cum aș fi murit și asta ar fi viața de după, aici la lumina soarelui, dincolo de capătul lumii, printre fiii și fiicele mării...

Înainte să doarmă, privea înspre sudul îndepărtat, la steaua galbenă și la forma Runei Sfârșitului și o vedea mereu pe Gobardon și tot mai puțin din triunghiul mai mare. Dar acum răsărea mai târziu și nu-și putea ține ochii deschiși până când întreaga formă se desprindea de orizont. Noaptea și ziua plutele înaintau, spre sud, dar marea nu se schimba niciodată, fiindcă ceea ce se schimbă mereu nu se schimbă de fapt. Ploile furtunoase de mai trecură și noaptea străluceau stelele, iar ziua întreagă strălucea soarele.

Știa că viața lor nu putea fi trăită veșnic în această visare. Întrebă cum era iarna și-i povestiră de ploile lungi și de valurile mari, de plutele singure, fiecare separată de celelalte, plutind și afundându-se în întunericul cenușiu, săptămână după săptămână după săptămână. Iarna trecută, într-o furtună care ținu o lună întreagă, văzuseră valuri atât de mari încât, spuneau ei, erau ca norii de furtună, căci nu văzuseră vreodată dealuri. De pe creasta unui val se vedea următorul, imens, la multe mile depărtare, alergând enorm spre ei. Puteau plutele să răzbească în astfel de ape?, întrebă el și-i răspunseră că puteau, dar nu de fiecare dată. Primăvara, când se adunau la Drumurile din Balatran, două, trei sau șase plute lipseau...

Se căsătoreau de foarte tineri. Bleucrab, băiatul care avea un tatuaj cu crab și fata cea frumușică, Albatross, erau soț și soție, deși el avea doar șaptesprezece ani, iar ea cu doi mai puțin. Erau multe astfel de căsătorii între plute. Mulți copilași se târau și începeau să meargă de-a lungul plutelor, legați cu lese lungi de cei patru stâlpi ai adăpostului din mijloc, toți târându-se sub el în căldura zilei și dormind răsuciți în grămăjoare. Copiii mai mari îi îngrijeau pe cei mici, iar bărbații și femeile își împărțeau toate sarcinile. Cu toții strângeau pe rând lungile alge cu frunze maronii, algele nilgu din Căi, franjurate ca ferigile și lungi de optzeci sau o sută de picioare. Toți munceau împreună la bătutul algelor nilgu pe care le făceau postav, la împletitul fibrelor aspre pentru frânghii sau năvoade, la pescuitul și uscatul peștelui, la cioplitul fildeșului balenelor în unelte și la toate celelalte sarcini de pe plute. Dar își găseau mereu timp să înoate și să discute și niciodată un timp precis până când să termine o sarcină. Nu știau de ore, doar de zile întregi și nopți întregi. După câteva astfel de zile și nopți, lui Arren i se părea că trăise pe plută de zile nenumărate, iar Obehol fusese doar un vis, iar în urmă rămăseseră vise și mai neclare cum că trăise și fusese prinț în vreo altă lume pe un pământ numit Enlad.

Când în sfârșit fu chemat la pluta căpeteniei, Șoimanul îl privi o vreme și-i spuse:

— Arăți ca acel Arren pe care l-am văzut în Curtea Fântânii: zvelt ca o focă aurită. Îți merge bine aici, băiete.

— Așa e, domnul meu.

— Dar unde ne aflăm? Am lăsat ținuturile în urma noastră. Am navigat afară de pe cuprinsul hărților. Cu mult timp în urmă am auzit povestea Oamenilor Plutași, dar am crezut că nu era decât încă o poveste din Capătul Sudic, o fantezie fără consistență. Și iată-ne, totuși, salvați de acea fantezie, salvați de un mit.

Zâmbea în timp ce vorbea, de parcă ar fi luat și el parte la viața aceea ușoară în afara timpului, sub lumina verii. Dar fața îi era trasă și ochii-i erau învăluiți într-o negură fără urmă de lumină. Arren observă asta și se hotărî să ia lucrurile în piept.

— Te-am trădat — spuse și apoi se opri. — Ți-am trădat încrederea în mine.

— Cum așa, Arren?

— Acolo... la Obehol, când măcar pentru o dată ai avut nevoie de mine. Ai fost rănit și aveai nevoie de ajutorul meu. Iar eu n-am făcut nimic. Barca plutea în derivă, iar eu am lăsat-o să plutească. Tu erai copleșit de durere, iar eu n-am făcut nimic să te ajut. Am văzut pământul... am văzut pământul și nici măcar n-am încercat să întorc barca...

— Taci, băiete — spuse magul cu asemenea tărie încât Arren îl ascultă. Apoi: — Spune-mi la ce te gândeai în momentele acelea.

— La nimic, lordul meu... la nimic. M-am gândit că nu mai era nimic de făcut. Am crezut că ți-ai pierdut toată vrăjitoria – ba mai rău, că nu ai avut-o niciodată. Că m-ai păcălit.

Îl năpădi sudoarea pe frunte și trebui să-și forțeze vocea, dar continuă.

— Îmi era frică de tine. Mi-era frică de moarte. Îmi era atât de frică încât nu-mi venea să te privesc, căci puteai să fii pe moarte. Nu eram în stare să mă gândesc la nimic, decât că era... era o cale ca eu să nu mor, dacă reușeam s-o găsesc. Dar în tot acest timp viața se scurgea, de parcă exista o rană mare și sângele curgea din ea, o rană ca a ta. Iar eu n-am făcut nimic, nimic, doar am încercat să mă ascund de teama de a muri.

Se opri, căci îi era greu să spună adevărul cu voce tare. Nu se oprise de rușine, ci din cauza fricii, aceeași frică. Știa acum de ce viața liniștită pe care o ducea pe plute, pe mare și sub lumina soarelui, i se părea ca o viață de apoi sau un vis, ireală. I se părea astfel pentru că în adâncul inimii știa că realitatea era goală. Fără viață sau căldură sau sunete, fără rost. Nu existau înălțimi sau adâncuri. Toată această joacă splendidă de forme și lumini și culoarea mării și culoarea din ochii oamenilor, nu era mai mult decât atât. Un joc al iluziilor deasupra vidului puțin adânc.

Toate acestea trecură și rămase lipsa oricărei forme și frigul. Nimic altceva.

Șoimanul îl privi, iar el privi în jos, evitându-i privirea. Dar, pe neașteptate, o mică voce curajoasă sau batjocoritoare îi vorbi lui Arren în minte. Era arogantă și nemiloasă și-l certa: Lașule! Lașule! Vrei să pierzi și ocazia asta?

Așa că privi în sus, cu un efort mare al voinței și întâlni ochii tovarășului său.

Șoimanul își întinse mâna și-l apucă cu putere, astfel încât se atinseră cu mâinile și cu privirile. Rosti numele adevărat al lui Arren, ce nu-l mai rostise vreodată: Lebannen. Îl rosti din nou:

— Tu ești Lebannen și tu exiști. Nu există siguranță și nu există sfârșit. Cuvântul trebuie auzit în tăcere. Trebuie să fie întuneric ca să se poată vedea stelele. Dansul este dansat mereu deasupra locului gol, deasupra teribilului abis.

Arren își încleștă mâinile și își aplecă fruntea până când i se lipi de mâna Șoimanului.

— Nu am fost demn de tine — zise — și te voi dezamăgi din nou și mă voi dezamăgi și pe mine însumi. Nu am destulă forță!

— Ba ai.

Vocea magului era blândă, dar sub blândețea sa era aceeași asprime ca în vocea ce se ridicase în adâncul rușinii lui Arren și-l luase la rost.

— Ceea ce iubești, vei iubi. Ceea ce începi, vei duce la bun sfârșit. Ești cel ce împlinește speranța. Ești de încredere. Dar cei șaptesprezece ani ai tăi nu te prea pot apăra încă în fața disperării... Gândește-te, Arren. Să refuzi moartea înseamnă să refuzi viața.

— Dar am căutat moartea – a ta și a mea! — Arren își înălță capul și-l privi mirat pe Șoiman. — La fel ca și Sopli când s-a înecat.

— Sopli nu căuta moartea. Încerca să scape de ea și de viață. Căuta siguranța, sfârșitul fricii, al fricii de moarte.

— Dar există... există o cale. Există o cale dincolo de moarte. Înapoi la viață. Înapoi la viață după moarte, viața fără de moarte. Asta căutau Hare și Sopli, cei ce erau vrăjitori. Asta căutăm și noi. Tu... tu trebuie să știi mai bine decât oricine... trebuie să știi de această cale.

Mâna puternică a magului era încă pe a lui.

— Nu știu — spuse Șoimanul. — Da, știu ce încearcă ei să descopere. Dar știu că e o minciună. Ascultă-mă, Arren. Vei muri într-o zi. Nu vei trăi pentru totdeauna, nici un om și nici un lucru nu trăiesc veșnic. Nimic nu este nemuritor. Doar nouă ne este dat să știm că trebuie să murim. Iar acesta este un dar însemnat, darul individualității. Căci avem doar ceea ce știm că trebuie să pierdem, ceea ce suntem dispuși să pierdem... acea conștiință de sine care este suferința noastră, dar și comoara, umanitatea noastră, nu durează. Se schimbă, se pierde ca un val pe mare. Ai vrea ca marea să înceteze să se miște, iar valurile să se sfârșească, doar ca să salvezi un singur val, să te salvezi pe tine? Ai renunța la îndemânarea mâinilor tale și la pasiunea inimii, la lumina răsăritului și a asfințitului doar ca să-ți cumperi siguranța – să fii veșnic în siguranță? Asta încearcă ei să facă în Wathort și Lorbanery și prin alte părți. Acesta este mesajul pe care l-au auzit cei care știu cum să asculte: negând viața poți ajunge să negi moartea și să trăiești veșnic! Iar eu nu aud mesajul, Arren, pentru că aleg să nu-l aud. Eu nu ascult îndemnul disperării. Sunt surd, sunt orb. Tu ești cel care mă călăuzește. Tu, cu inocența și curajul tău, cu nesocotința și loialitatea ta, tu ești călăuza mea – copilul pe care l-am trimis înaintea mea în întuneric. Frica și durerea ta sunt cele pe care le urmez. Credeai că sunt aspru cu tine, Arren, dar n-ai știut cât de aspru. Mă folosesc de iubirea ta așa cum un om arde o lumânare, o lasă să ardă, să-i poată lumina pașii. Și trebuie să mergem mai departe. Trebuie să continuăm. Trebuie să mergem până la capăt. Trebuie să ajungem la locul unde marea seacă și bucuria se scurge, locul unde groaza de moarte te atrage.

— Unde este acest loc, domnul meu?

— Nu știu.

— Nu te pot conduce acolo. Dar te voi însoți.

Privirea magului ațintită asupra sa era sumbră, de nepătruns.

— Dar dacă greșesc din nou și te trădez...

— O să am încredere în tine, fiul lui Morred.

Tăcură amândoi.

Deasupra lor, idolii sculptați se clătinau ușor pe fondul cerului albastru din sud. Întruchipau corpuri de delfin, aripi închise de pescăruși, chipuri umane cu ochi pătrunzători din scoici.

<Previous